Rules of Attraction de Simone Elkeles – Primul capitol în limba română- tradus de mine

Am decis să traduc primul capitol din Rules of Attraction, al doilea volum din seria Chimie Perfectă de Simone Elkeles. Să-mi spuneți dacă v-a plăcut 🙂

Avertisment! Sunt câteva cuvinte nu tocmai frumoase, dar asta este, așa era textul original, așa a trebuit să îl traduc; sper să nu vă deranjeze.

        Vreau să-mi trăiesc viața pe propriile mele reguli. Dar sunt mexican, așa că mi familia este întotdeauna acolo pentru a mă ghida în tot ceea ce fac, chiar dacă eu vreau sau nu acest lucru. De fapt, „ a ghida” este un cuvânt prea slab. „A dicta” e mai potrivit.
    Mi’ama nu m-a întrebat dacă vreau  să plec din Mexic și să mă mut în Colorado, pentru a trăi cu fratele meu, Alex, pentru durata clasei a douăsprezecea. Ea a luat decizia de a mă trimite înapoi în America „pentru binele meu” – cuvintele ei, nu ale mele. Când restul mi familia a susținut-o, decizia era deja luată.
Ei chiar cred că, dacă mă trimit înapoi în America, mă vor opri din a  ajunge la închisoare? De când am fost concediat de la moara de zahăr cu două luni în urmă, am trăit la vida loca. Nimic nu va schimba asta vreodată.
Mă uit pe fereastra mică, în timp ce avionul zboară deasupra Munților Rocky, acum acoperiți cu zăpadă. Nu mai sunt în Atencingo… și nu sunt nici în suburbiile Chicago-ului, unde am trăit întreaga mea viață înainte ca mi’ama să ne convingă să ne facem bagajele și să ne mutăm în Mexic pentru clasa a noua.
Când avionul aterizează, îi privesc pe alți pasageri cum se învălmășesc pentru a coborî. Eu rămân și „asimilez” întreaga situație. Sunt pe cale să-l văd pe fratele meu pentru prima dată în aproape doi ani. La naiba, nici măcar nu sunt sigur că vreau să îl văd.
Avionul e aproape gol, deci nu mai pot ezita. Îmi iau rucsacul și mă ghidez după semnele ce duc spre zona de recuperare a bagajelor. În timp ce ies din terminal, îl văd pe fratele meu Alex, așteptându-mă dincolo de baricadă. M-am gândit că poate nu îl voi recunoaște, sau că voi simți că suntem străini, și nu rude. Dar nu îl pot confunda pe fratele meu mai mare… fața lui îmi este la fel de cunoscută ca și propria mea față. Sunt puțin fericit că sunt mai înalt decât el acum și nu mai arăt ca acel copil sfrijit pe care l-a lăsat în urmă.
– Ya estas en Colorado, spune Alex, îmbrățișându-mă.
Când mă eliberează, observ niște cicatrici vagi deasupra sprâncenelor lui și lângă urechile sale care nu erau acolo ultima dată când l-am văzut. Arată mai bătrân, dar îi lipsește acea privire auto-protectoare pe care o ținea întotdeauna ca pe un scut. Cred că eu am moștenit acel scut.
– Gracias, spun sec. El știe că nu vreau să fiu aici. Unchiul Julio a stat lângă mine până m-a forțat să urc în avion. Apoi a amenințat că va sta la aeroport până știa sigur că fundul meu nu mai era pe pământ.
– Îți mai amintești cum să vorbești engleză? mă înteabă fratele meu în timp ce ne îndreptăm spre zona de recuperare a bagajelor.
Îmi dau ochii peste cap.
– Am stat în Mexic doar doi ani, Alex. Sau ar trebui să spun, eu, Mama și Luis ne-am mutat în Mexic. Ne-ai abandonat.
– Nu v-am abandonat. Mă duc la colegiu, ca să pot face ceva într-adevăr productiv cu viața mea. Ar trebui să încerci și tu cândva.
– Nu, mulțumesc. Îmi place viața mea neproductivă așa cum e.
Îmi înșfac geanta din carusel și îl urmez pe Alex afară din aeroport.
– De ce porți aia în jurul gâtului? mă întreabă fratele meu.
– E un rozariu, răspund, atingând crucea din mărgele alb-negru. M-am făcut religios de când te-am văzut ultima dată.
– Religios pe naiba. Știu că e un simbol al unei bande, spune el în timp ce ajungem la o mașină decapotabilă Beemer argintie. Fratele meu nu-și poate permite o mașină mișto ca asta; trebuie să fi împrumutat-o de la iubita lui, Brittany.
– Și ce dacă e? Alex a fost într-o bandă cât timp a fost în Chicago. Mi papa a fost și el un membru al unei bande înainte lui. Chiar dacă Alex vrea sau nu să recunoască, să fiu tare e moștenirea mea. Am încercat să trăiesc după reguli. Niciodată nu m-am plâns când primeam mai puțin de cincizeci de pesos pe zi și munceam ca un câine după școală. După ce am fost concediat și am început să merg cu Guerreros del barrio, am făcut peste o mie de pesos într-o zi.
S-ar putea să fă fost bani murdari, dar a adus mâncare pe masa noastră.
– Nu ai învățat din greșelile mele? înteabă Alex.
Rahat, când Alex era în Latino Blood în Chicago, îl veneram.
– Nu vrei să auzi răspunsul meu la asta.
Dând din cap a frustrare, Alex îmi înșfacă geanta din mână ți o aruncă pe bancheta din spate. Și ce dacă a fost dat afară din Latino Blood? Va purta tatuajele pentru tot restul vieții sale. Chiar dacă vrea îi place sau nu să recunoască, va fi mereu asociat cu LB, chiar dacă este activ în bandă sau nu.
Mă uit lung la fratele meu. Chiar s-a schimbat; am simțit-o din momentul în care l-am văzut. S-ar putea să arate ca Alex Fuentes, dar îmi pot da seama că și-a pierdut acel spirit de luptă pe care îl avea odată. Acum că e la colegiu, crede că poate juca după reguyli și că poate face lumea un loc mai bun de a trăi. Este uimitor cât de repede a uitat că nu cu mult timp în urmă trăiam în mahalalele din suburbiile Chicago-ului. Unele părți ale lumii nu pot străluci, oricât de mult ai încerca și ai șterge noroiul.
– Y Mama? întreabă Alex.
– E bine.
– Și Luis?
– La fel. Fratele nostru mai mic este aproape la fel de deștept ca tine, Alex. Crede că va fi un astronaut ca Jose Hernandez.
Alex dă din cap aprobator, ca un tată mândru, și cred că el chiar crede că Luis își poate trăi visul. Ei doi își fac iluzii… ambii mei frați sunt visători. Alex crede că poate salva ,lumea creând tratamente pentru diferite boli, iar Luis crede că poate pleca din această lume pentru a explora altele noi.
Cum intrăm pe autostradă, văd un perete de munți în depărtare. Îmi amintește de terenul dur al Mexicului.
– Se numește Front Range, îmi spune Alex. Universitatea este la baza munților. Arată spre stânga. Aceștia sunt Flatirons, pnetru că rocile sunt ca niște mese de călcat plate. Te voi duce acolo într-o zi. Eu și Brit ne plimbăm pe-acolo când vrem să plecăm din campus.
Când mă privește, mă uit la fratele meu de parcă ar avea două capete.
– Ce e ? întreabă Alex.
Glumește? Me esta tomando los pelos?
– Mă întreb cine ești și ce naiba ai făcut cu fratele meu. Fratele meu Alex era un rebel, iar acum vorbește despre munți, mese de călcat și se plimbă cu iubita lui.
– Și ai vrea să vorbesc despre beție și sex?
– Da! spun, prefăcându-mă nerăbdător. Apoi îmi poți spune unde pot să mă îmbăt și să fac sex, fiindcă nu voi supraviețui mult dacă nu bag o substanță ilegală în sistemul meu. Mint. Mi’ama probabil că i-a spus că mă suspectează că iau droguri, așa că aș putea măcar să-mi joc rolul.
– Da, sigur. Păstrează rahatul pentru Mama, Carlos. Eu nu cad în capcană mai mult decât tine.
Îmi pun picioarele pe bordul mașinii.
– N-ai nici o idee.
Alex îmi împinge picioarele jos.
– Te deranjeaza? E mașina lui Brittany.
– Chiar te-ai schimbat, omule. Când o să-i dai papucii acelei gringa și o să începi să fii un băiat normal care merge la colegiu și se culcă cu o mulțime de fete? îl întreb.
– Eu și Brittany nu  avem relații cu alte persoane în paralel.
– De ce nu?
– Se numește iubit și iubită.
– Se numește a fi o panocha. Nu este normal pentru un băiat să fie cu o singură fată, Alex. Eu sunt un agent liber și plănuiesc să rămân unul pentru totdeauna.
– Doar ca să fie clar, Senor Agent Liber, nu te culci cu nimeni în apartamentul meu.
S-ar putea ca el să fie fratele meu mai mare, dar tatăl nostru e mort și îngropat de mult timp. Nu vreau și nici nu-mi trebuie regulile lui de rahat. Este timpul să-mi fac propriile mele reguli.
– Doar ca să fie clar, o să fac ce naiba vreau eu cât timp sunt aici.
– Doar fă-ne amândurora o favoare și ascultă-mă. S-ar putea chiar să înveți ceva.
Eu râd. Da, sigur. Ce o să învăț eu de la el, cum să completez formulare de înscriere la colegiu? Cum să fac experimente chimice termice? Nu vreau să fac nici una dintre astea.
Suntem amândoi tăcuți în timp ce mai conducem pentru încă patruzeci și cinci de minute, apropiindu-ne de munți tot mai mult cu fiecare milă. Trecem chiar prin Universitatea din Colorado la campusul Boulder. Clădiri din cărămidă roșie explodează din peisaj și studenți de la colegiu cu ghiozdane sunt împrăștiați peste tot. Alex crede că își poate învinge ghinionul și să găsească un job care plătește bine ca să nu mai fie sărac pentru tot restul vieții sale? Slabe șanse ca asta să se întâmple. Oamenii se vor uita o dată la tatuajele lui și îl vor da afară.
– Trebuie să fiu la serviciu într-o oră, dar mai întâi te voi ajuta să te acomodezi, spune el în timp ce parchează mașina.
Știu că lucrează la un magazin de piese de schimb pentru mașini pentru a-l ajuta să plătească o mulțime de taxe de universitate și impozite.
– Asta e, spune el arătându-mi clădirea din fața noastră. Tu casa.
Această oroare de clădire rotundă cu opt etaje care seamănă cu un știulete de porumb gigant nu e nici pe departe o casă, dar asta e. Îmi iau geanta din portbagaj și-l urmez pe Alex înăuntru.
– Sper că asta e partea săracă a orașului, Alex, spun eu. Fiindcă fac urticarie când sunt în preajma oamenilor bogați.
– Nu trăiesc în lux, dacă asta vrei să spui. Sunt cămine de studenți.
Mergem cu liftul până la etajul patru. Holul miroase a pizza putrezită și o mulțime de pete sunt împrăștiate pe covor. Două fete fierbinți în haine de antrenament trec pe lângă noi. Alex le zâmbește. După reacția lor visătoare, nu aș fi surprins dacă, brusc, ar îngenunchea și ar săruta pământul pe care merge el.
– Mandi și Jessica, acesta este fratele meu, Carlos.
– Bun-ă, Carlos… Jessica mă măsoară cu privirea – cu siguranță am ajuns la centrul fierbinte al colegiului. Și o simt. De ce nu ne-ai spus că e super-drăguț?
– E la liceu, le avertizează Alex.
Ce e el, scutul meu de apărare?
– În clasa a 12-a, spun eu, sperând că asta va recompensa pentru faptul că nu sunt încă la colegiu. O să am optsprezece ani în două luni.
– O să-ți organizăm o petrecere, spune Mandi.
– Tare. Pot să vă am pe voi două ca și cadouri?
– Dacă nu-l deranjează pe Alex, zice Mandi.
Alex se îndepărtează și ăși trece o mână prin păr.
– Voi avea probleme dacă particip la discuția asta.
De data asta, fetele râd. Apoi continuă să alerge pe hol, dar nu înainte de a se uita înapoi și de a ne face cu mâna în semn de „la revedere”.
Intrăm în apartamentul lui Alex. Cu siguranță nu trăiește în lux. Într-o parte a camerei se află un pat simplu acoperit de o pătură subțire de lână, în dreapta sunt patru scaune și o masă , iar lângă ușa de la intrare, o bucătărie atât de mică că ar fi greu să încapă două persoane în ea. Acesta nu e nici măcar un apartamnt cu un dormitor. E o garsonieră. O garsonieră mică.
Alex îmi arată o ușă de lîngă patul lui.
– Acolo e baia. Îți poți pune lucrurile în dulapul care e vizavi de bucătărie.
Îmi pun geanta în dulap și mă plimb puțin prin apartament.
– Um, Alex… unde voi dormi?
– Am împrumutat un pat extensibil de la Mandi.
– Esta buena – e drăguță. Mă uit din nou prin cameră. În casa noastră din Chicago împărțeam o cameră mult mai mică cu Alex și Luis. Unde e televizorul? îl întreb.
– Nu am unul.
Rahat. Asta nu e bine.
– Ce naiba ar trebui să fac când mă plictisesc?
– Citește o carte.
– Estas chiflado, ești nebun. Eu nu citesc.
– Începând de mâine, citești, spune el deschizând fereastra pentru a aerisi camera. Deja ți-am trimis formularele. Te așteaptă mâine la Liceul Flatiron.
Școală? Fratele meu vorbește despre școală? Frate, ăsta e ultimul lucru despre care vrea să audă un băiat de șaptesprezece ani. Am crezut că îmi va da măcar o săptămână ca să mă aclimatizez la faptul că trăiesc în SUA din nou. E timpul să schimbăm subiectul.
– Unde îți ții iarba? spun, știind că îi pun răbdarea la încercare. Poate că ar trebui să îmi spui acum, ca să nu fiu nevoit să scotocesc prin apartamentul tău ca să o găsesc.
– Nu am iarbă.
– OK. Cine e traficantul tău?
– Nu înțelegi, Carlos. Nu mai iau rahatul ăla acum.
– Ai zis că lucrezi. Nu primești bani?
– Da, ca să am bani de mâncare, colegiu și să trimit restul Mamei.
Exact când asimilez informația, ușa apartamentului se deschide. O recunosc imediat pe iubita blondă a fratelui meu, cheile apartamentului și geanta ei într-o mână și o pungă mare de hârtie în cealaltă. Seamănă cu o păpușă Barbie trezită la viață. Fratele meu ia punga și o sărută. Ar putea la fel de bine să fie căsătoriți.
– Carlos, îți aduci aminte de Brittany.
Își deschide brațele larg și mă îmbrățișează.
– Carlos, e atât de bine că ești aici! spune Brittany pe un ton vesel. Aproape că am uitat că a fost majoretă în liceu, dar imediat ce deschide gura îmi aduc aminte.
– Pentru cine? spun eu morocănos.
Se retrage din îmbrățișare.
– Pentru tine. Și pentru Alex. Îi este dor de familia lui.
– Pun pariu că așa e.
Își drege vocea și arată puțin stânjenită.
– Umm… okay, păi, v-am adus niște mâncare chinezească pentru prânz. Sper că vă e foame.
– Suntem mexicani. De ce nu ai adus mâncare mexicană?
Sprâncenele perfect conturate ale lui Britany tresar.
– Asta a fost o glumă, nu-i așa?
– Nu chiar.
Se întoarce spre bucătărie.
– Alex, vrei să mă ajuți aici?
Alex apare cu farfurii de carton și tacâmuri din plastic în mână.
– Carlos, care-i problema ta?
Dau din umeri.
– Niciuna. Ea e cea care s-a transformat într-un scut de apărare.
– Fii politicos și spune „mulțumesc” în loc să o faci să se simtă ca naiba.
E foarte clar de partea cui e fratele meu. Alex mi-a spus odată că a intrat în Latino Blood pentru a ne proteja familia, pentru ca eu și Luis să nu fim nevoiți să intrăm și noi în bandă. Dar acum realizez că familia nu înseamnă nimic pentru el.
Brittany își ridică mâinile în semn de predare.
– Nu vreau ca voi doi să vă certați din cauza mea. Își împinge geanta mai sus pe umăr și oftează. Cred că ar fi mai bine dacă aș pleca și v-aș lăsa să vă refamiliarizați unul cu celălalt.
– Nu pleca, spune Alex.
Dios mio, cred că fratele meu și-a pierdut bărbăția undeva între Mexic și locul acesta. Sau poate că Brittany a băgat-o în acea geantă scumpă.
– Alex, las-o să plece dacă vrea. E timpul să slăbim lesa pe care a pus-o pe el.
– E OK, sincer, spune ea, apoi îl sărută pe fratele meu. Savurați prânzul. Ne vedem mâine. Pa, Carlos.
– Uh-huh. Imediat ce pleacă, înșfac punga de hârtie de pe blatul din bucătărie și îl pun pe masă. Citesc etichetele de pe fiecare recipient. Chow mein de pui… chow fun de vită… platou de pu-pu.
– Platou de pu-pu? întreb eu.
– Este un platou plin cu aperitive, explică Alex.
Eu nu o să mă apropii de nimic ce are cuvțntul „pu-pu” în el. Sunt enervat că fratele meu știe ce e un platou pu-pu. Las acel recipient deoparte în timp ce mă servesc cu o farfurie plină cu mâncare chinezească identificabilă și încep să mestec.
– Nu mănânci? îl întreb pe Alex.
Se uită la mine de parcă aș fi un străin.
– Que pasa? întreb.
– Brittany nu pleacă nicăieri, să știi.
– Asta e problema. Nu poți să îți dai seama?
– Nu. Dar îmi dau seama că fratele meu de șaptesprezece ani se comportă ca unul de cinci ani. E timpul să te maturizezi, mocoso.
– Ca să pot fi la fel de plictisitor ca tine? Nu, mulțumesc.
Alex își ia cheile.
– Unde pleci?
– Să îi cer scuze iubitei mele, apoi mă duc la serviciu. Simte-te ca acasă, spune, dându-mi o cheie de la apartament. Și stai departe de probleme.
– Cât timp vorbești cu Brittany, spun eu, mușcțnd dintr-un rulou cu ouă, de ce nu îi spui să îți dea înapoi și huevos-urile tale?